Totul depinde de cum ne ocupam noi de ranile noastre.
Cred ca iertarea si timpul sunt cei mai buni vindecatori si ar fi bine sa ne folosim de ei cand inca ranile ne sunt in stadii incipiente si chiar daca nu exista solutii pentru problemele noastre, o atitudine pozitiva nu va permite ca amaraciunea sa se stabileasca in sufletul nostru, pentru ca odata stabilita acolo, ea va fi cel mai puternic factor, care ne poate transforma in rau pentru totdeauna, pana ne va distruge.
Chiar daca am fost ranita de mai multe ori, nu m-am lasat doborata, dimpotriva ranile m-au intarit. Am refuzat sa fiu sclavul lor. Nu le-am lasat sa ma domine. Am iertat si asta mi-a dat putere, iar acum sunt fericita. As fi facut cea mai mare greseala daca uram sau ma razbunam pe persoana care m-a ranit, as fi devenit si eu partasa la ura ei, n-as mai fi fost umana. Desigur ca mi-am dorit foarte tare sa pot gasi apa care sa-mi poata spala ranile din inima, sa devin intacta cum eram inainte, dar ranile sunt ca si frica, sunt in mine, iar sentimentul este teribil.
Mi-am considerat ranile ca fiind un mijloc de dezvoltare personala, mai ales ca am cautat si am descoperit greseala cu care au fost facute: din orgoliu, egoism, rautate, lacomie, invidie si am invatat ca toate astea nu au ce cauta in sufletul meu si daca totusi ar incerca sa ma ispiteasca, sa le adapostesc in sufletul meu, sa le resping fara regrete. M-am hotarat ca cicatriciile sa le donez trecutului, să le conştientizez, dar sa le pastrez cumva adormite, amortite in prezent si din cand in cand sa le trezesc doar pentru a-mi aminti si a nu repeta si eu greselile cu care au fost facute. O decizie grea pentru doua lucruri total opuse, sa uit si sa-mi amintesc in acelasi timp.
